Saturday, March 17, 2018

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.

Thursday, March 8, 2018

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.

Thursday, March 1, 2018

Tăcere de iubire

Nu-ți mai spun nimic... Orice aș spune,
E prea puțin din cât aș vrea să spun,
Că vieții-mi ești mai mult decât minune,
Ca semn de alte vremuri și drum bun.

Mirarea-mi este, chiar așa, prezentă,
Oricât îmi sunt din gândul meu absent,
Că-mi ești o motivare elocventă
În tot absurdul meu prea evident.

Cuvinte îmi găsesc, dar prea puține
Cuprind, concret, întregul orizont,
Par uneori sărace, clandestine,
Să le rostesc îmi par mai mult afront.

Asimptomatic știu că sunt de vină,
Cuvinte mari nu mai să mai rostesc,
Chiar dacă văd, ca ziua, pe lumină
Că tac, voind să spun că te iubesc.

Mi-ai dat și-mi dai motiv de profunzime,
De-a trece de-al privirii fad hotar,
Negându-mi căutări prin antonime
Spre relevarea gândului hoinar.

Adun, cumva, frânturi de amănunte,
Și le învăț să spună cât mai mult,
Lăsându-le, de vor, să se confrunte
Cu al trăirii, generos, tumult.

Când faptele nu vor să se implice,
Făcând, dintr-un nimic, ceva de preț,
Te simt fiind cu gândul meu complice
Și îmi permit să fiu mai îndrăzneț.

Tot îndrăznind, îți spun că ești divină,
Lăsându-te să știi că te doresc,
Că-mi am tăcerea ca subiect de vină,
Dar tac, voind să spun că te iubesc.

Monday, February 5, 2018

Ai unei nopți, noi

Te știu pe tine... Mi-este de ajuns,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Tu hotărăști ce vrei să ții ascuns,
Ori cât vei vrea, idei, să-mparți cu mine.

Noaptea aceasta, ca și-n alte nopți,
Îmi ești, așa cum îmi șoptești, amantă,
Chiar și purtării numele-ți adopți,
Ca circumstanță, faptic, agravantă.

Suntem doar noi și nu avem opriri,
Chiar dacă telefonul îți mai sună,
Îți vrei trăirea marii dăruiri
Ce chiar și-n veșnicie ne-mpreună.

Sânii sub pieptu-mi încă îți sunt tari,
Simțirile îmi fac să te dorească,
Suntem, în bucurii, deficitari,
Și doritori de viață omenească.

Te miri că nu mă vezi că-s obosit,
Când mă dorești mizând pe profunzime,
Și-mi spui că n-am de ce să fiu grăbit,
Oricum mă-ntrec cu timpul în mărime.

Știm amândoi și n-avem nici un dubiu,
Că-mi ești a mea doar vreme de o noapte,
Tocmai de-aceea n-avem timp de studiu,
Ne este timpul dat să facem fapte.

La tine-n pântec simt arzând un foc,
Un foc ce și pe mine mă aprinde,
Făcându-mă să vreau pornitu-ți joc
Să fie cel ce nemuriri pretinde.

În noapea-aceasta suntem numai noi,
Oricui i-ai fi, oricui i-ai aparține,
Împreunați fiind, vorbim de noi,
Că mie-mi aparții, fiind cu mine.

Tuesday, January 9, 2018

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.

Friday, December 8, 2017

Uitare de pierdere

Prea mult, iubita mea, te pierzi în gânduri,
De mult prea multe uiti, și chiar de tine,
Ți-ascunzi dorința, printre multe rânduri,
Uiți chiar că viața ție-ți aparține...

În treacăt, despre tine, abia-mi scrii,
Parcă nu știi că vreau să știu mai multe,
Că vreau, mereu, frumoasă să te știi,
Și gândul, gândul vrea să ți-l asculte.

De multe ori mă simt a-ți fi dator,
Prin tot ce-mi e condiția umană,
Prin ceea ce sunt azi, întâmplător,
Ca și motiv vindecător de rană.

De-ai fi aproape... sânii ți-as gusta...
Pe pântec, între coapse, loc mi-aș face,
Și prada bucuriei mi te-aș da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Prea mult, iubita mea, îți lași tristeți
Să-ți fure vremea regăsirii-n vise
Și te-ntristezi când plouă-n dimineți
Ce-ți spun că drumuri multe ai închise.

Însă puțin, atât de mult puțin,
Îți lași, din frâu, a minții preumblare,
Și-ncerci, sperând, paharul cu pelin,
Dându-i un nume, fără rosturi, mare.

Nu prea mai știi, în zori de zi, să crezi,
Că ceața este semn de vreme bună
Și poți visarea nopții s-o păstrezi,
Uitând să-ți spui, tot timpul, că-i minciună.

De-ai fi aproape, visul ți-ai lăsa
Să mă înveți să fiu, hoinar, dibace,
Și prada bucuriei mi te-ai da,
Voindu-te, în suflet să ai pace.

Monday, November 27, 2017

Hoție spre mărturie

Te voi fura pe-o margine de noapte
Si vom uita că ne-am știut străini,
Puși, cu speranțe, până-n zori, pe fapte,
Ca să ne fim, iubindu-ne, senini...

În pântec simți un dor în așteptare,
Ce veste-mi dă că-i vremea de-mplinit
Motivele ce fac să fie tare
Gândul că-i timpul tocmai potrivit.

Sânii ți-i ai, măcar o mărturie,
Că nu e chiar nimic întâmplător,
Că, prin destin, un dar îmi vei fi mie,
Și dar voi fi, și pas spre viitor.

Semn peste vieți voi fi, rămas în tine,
Și mă voi ști dorință de a-ți fi,
Un mugur de speranță spre mai bine,
Îndatorat ideii de-a trăi.

Ochii-ți închiși și țipătul din șoapte
Vor fi însemnul clipei de-nceput
Și de strivire-a miezului de noapte
În adevărul pragului trecut.

Strânsoarea coapsei tale mă va face
Să fiu, în mod continuu, hotărât
Pliat întru dorința ta tenace
De-a mă păstra, în tine, zăvorât.

Mi te vei face gând de împlinire,
Când n-ai să vrei odihnei să mă dai,
Cerându-mi să cred, simplu, în iubire,
Cerându-mi, toată noaptea, să mă ai.

Așa vei fi, a mea, și doar a mea
Până în ceas de rostuit soroc,
Când lumea ca și stea ne va vedea,
Și viața ne va fi extrem ad-hoc.