Ceva ce-i evident nu pot să neg,
Nu pot să neg ceva ce-mi e ştiut,
Şi nicidecum ceva ce înţeleg,
Crezând nu-n viitor, ci în trecut.
Când fapta pare-a timpului real,
Deşi-i irelevantă ca prezent,
Nu mă mai tem să spun că e normal,
Ştiind că timpul nu-i prea consecvent.
De-aici, de unde sunt, te văd trecând,
Şi ştiu că fi-va, în curând, să treci,
Spre clipa ce, unindu-ne în gând,
Noi doi vom bate, muntelui, poteci.
Şi într-un tot, deja trăit, firesc,
Văd timpul ce va fi, pe înnoptat,
În care sânii-ţi goi am să-i privesc,
Crezând şi în iertare, şi-n păcat.
Din amintiri îmi vin, încă, idei,
Dar nu mai văd nimic din ce a fost,
Însă-mi rămâi, din multele femei,
Reper şi vis de-a mai avea un rost.
Te-am tot văzut trecând, de multe ori,
Când nimeni nu era în jurul meu,
Îmi eşti şi visului motiv, mereu,
Şi crez de rost speranţelor, în zori.
Iar trecerea-ți ce-o văd îmi este semn
Că e deja-ntâmplat tot ce va fi,
Şi ni se vrea trăirilor îndemn
De a-l lăsa, prin noi, a se-mplini.
