Privindu-te-ntr-a timpului oglindă,
Ştiind de noaptea-n care-o să ne prindă
Clipa-mplinirii visului prezis.
Venind cu amintiri din viitor,
Nu stau să mă îmbăt cu apă rece,
Chiar neplăcându-mi timpul care trece,
Multe nu-ţi spun şi să-ţi rămân dator.
Te ştiu în sensul cel mai pur lumesc,
Cu tot ceea ce-ţi place ori nu-ţi place,
Cum, altfel simţi, că e firesc a face,
Când nu-i deloc normal să mă grăbesc.
Ştiu sânii cum îşi iau, un cerc, contur
Şi prinderea în palmă abia-şi lasă,
Iar buzele-n zvâcnire mi le-apasă,
Când nu mai pot pornirea să-mi îndur.
Acum ştiu bine, încă te-ndoieşti
De ce-ţi dau veste că se va-ntâmpla,
Că nefiresc ar fi să fie-aşa,
Însă nici tu nu ştii de ce roşeşti.
Încă ţi-s temeri treceri peste prag,
Ţi-au fost şi-ți sunt motiv de cumpănire,
Şi tot nu ştii cum să îţi dai de ştire,
Că rosturi de-mplinire te atrag.
Tu chiar nu ştii... Pe tine te-am descris,
Şi pântecu-ţi ce ştiu cum pune semne
Când vrea, în felul lui, să mă îndemne
A-şi fi motiv de a se şti decis.
Îţi recunosc dorința de mai mult,
Ori de profund, de altfel, de mai bine,
Din cum îţi e venirea înspre mine,
Dacă mă simţi că nu vreau să te-ascult.
Şi nu mă tem când mă voieşti ţinut,
De coapsele-ţi ce-avântul mi-l înfrânge,
În arcuirea ce-mi vibrează-n sânge
Indubitabil pas pe prag bătut.
Iar nopţilor, de nu le vrei sfârşit,
Sânii-ţi se lasă în căuşul mâinii
Cu frăgezimea lor de miez al pâinii,
Simţindu-mă spre fapte iar pornit.
Aşa, fără să ştii, mereu exişti,
Acestui timp şi-n vremuri viitoare,
Oricât această viaţă-i trecătoare,
Şi ochii-mi sunt aşteptători şi trişti.
Dintr-un ştiut, mult prea puțin ştiut,
Îţi spun de tot ce trebuie să fie,
Îţi spun, acum, întâia oară ţie,
Că pas pe prag ne-avem a fi bătut.
Prin coridoare reci de amintiri
Grăbit mă trec spre... nu mai ştiu nici unde,
Voind să spun că tu mă tot inspiri
Să vreau, să simt cum pântecu-ţi m-ascunde.
Să simt profundul polului opus,
M-am învăţat avându-te aproape,
Mizând pe adevărul contrapus
Dorinţei unui val fugind spre ape.
Mi-e greu să dorm, puţin mai pot să dorm
Dormind nici timpul parcă nu mai zboară,
Nesomnului se vrea a fi enorm,
Şi-aproape de cu zori, în somn coboară.
Din neputinţa de-a zdrobi un mit,
Cu tine-n gând încep, de dimineaţă,
O zi, la fel de trist, dar nu-s uimit,
Că-mi este dor de tine... şi de viaţă.
Îmi plafonez visarea la puţin,
Ştiind că-mi eşti şi că îţi sunt departe,
Dar greu trăirea pot să mi-o abţin,
Nonsens ar fi să fug în altă parte.
Aş trece văi şi, laolaltă, munţi,
Timp să ne-avem de alt întâia oară,
Să-mi vezi grăbirea, dar să nu renunţi,
Lăsând, al nopţii miez, în frig, afară.
Te ştiu arzând în jar, ca foc mocnit,
Şi tac, spunându-i focului pe nume,
Ca şi reper, prin toate definit,
Drept predestin de dincolo de lume.
Ştiu unde eşti, şi ştiu că am să vin,
Dintr-un motiv de pură întâmplare,
La ceas de aşteptare prea puţin,
Când fi-va viaţa fără de răbdare.
Eu n-am să-ţi cer, iubito, nici o noapte,
Cât îmi vei da, va fi îndeajuns,
Vom fi şi întrebare şi răspuns,
Vom fi dorinţe puşi mereu pe fapte.
De dimineaţă chiar, sau la amiază,
Când prea puţini putea-vor bănui,
Mă vei voi, voind a-mi dărui
Speranţa că o nouă zi urmează.
Cum fi-va cel mai bine vei alege,
Nu-ţi vor veni idei privind spre ceas,
Voind să ştii cât timp ne-avem rămas,
Apăra-vei sfânta vieţii lege.
Aşa va fi... va trece multă vreme
În care-ai să mă laşi să te privesc
Şi-n consecinţă să mă tot grăbesc,
Lăsând uitării clasice dileme.
Te voi privi grăbindu-ţi dezbrăcarea,
Ori când răbdare n-ai să mai găseşti,
Găsind ca ideale, chiar fireşti,
Normale-ntrebări privind urmarea.
Gândul uitându-l într-o vorbă veche,
Mă vei lăsa să gust din sânii-ţi tari,
Ca, mai târziu, când se vor creşte mari
Să ne numim şi cuplu, şi pereche.
Atunci abia, când podul înspre toamnă,
Ni se va şti sub paşi deja bătuţi,
Tu te vei şti, întreaga noapte, doamnă
Şi pentru toţi, ce fi-vor, ani trecuţi.
