Alegerea ca epitaf

Azi de-ar fi un drum să-mi pot alege
Aș alege tot ce am ales,
Ca să pot mai bine înțelege
Ceea ce-mi e fără de-nțeles.

Multe aș schimba, îmi vine-a zice,
Însă știu că a schimba e greu,
Căci privind destinul ca matrice
Eu, să schimb, pot doar ce e al meu.

Mă-ndoiesc, oricâte am știute,
Că ar fi altceva să-mi doresc,
Că aș vrea cărări mereu bătute
Regăsind ce mulți, prea mulți, găsesc.

Nu contest un gând care mă bate,
Timpul să încerc să îl corup,
Să-mi dea voie să îl pun la spate
Ca să pot de patimi să mă rup.

Dar să fug de patimi nu-mi e vrerea,
N-aș putea ce-i patima să știu,
Temător mi-ar fi să n-am puterea
Să mai pun, pe visul meu, pariu.

Mi-a fost greu, dar tot mai cred că-i bine
Că n-am fost un simplu spectator,
În oglinzi m-am tot privit pe mine,
Într-un alt, mereu, mereu, decor.

Nevoind să-mi am îngăduință
În a fi un anonim comun,
Sinonim am fost, și referință,
Unui drum de care să dispun.

Am ales, s-ar zice, fapte multe,
Ce m-au pus la zid ori m-au salvat,
Am ales și căi, cumva oculte,
Alteori de toate m-am lăsat...

Tot ce am făcut mi-e pus în seamă,
Dar oricum, mă simt răspunzător,
Pentru când, cu deșănțată teamă,
Am ales ca orice muritor.

Am ales, ideea pare clară,
Faptele-s, real, autograf,
Îmi vor fi, de nu mă-mpac, povară,
Dar prefer să-mi fie epitaf.

Falduri de har

Din har, cu fast, făcut-am sărbătoare,
De parcă s-ar reduce la o zi,
Numai o dată-n an are valoare
Speranța că se poate și trăi.

A fost și poezia-amestecată
În șirul de idei ce dau motiv
De-a se vorbi o dată, altădată,
Cu-același rost, de azi, demonstrativ.

Și-a devenit o zi oficială,
Deși n-aduce nimănui folos,
Punând, cu nonșalanță, la-ndoială
Prefacerea ideii în frumos.

Se vor începe mulți să definească
Ceea ce nu-i nicicând de definit,
Ceea ce-i dat, prin firea omenească,
Să fie înțeles când e citit.

Și-apoi va fi, din nou, răstălmăcită
Puterea unui ins de-a ști trăi
Avându-și muza altfel de ispită,
Prin ea, uitând, că nu va mai muri.

O zi pe an e pusă la-ndemână
Celor ce-și vor un podium și-un drapel
Prin care să și poată să rămână
Un surogat, cu falduri, de model.

Încet, dar sigur, totul se transformă,
În toate vom ajunge-a fi săraci,
Subit, ne vor impune, ca și normă,
Comportament de proști și de buimaci.

Harul e, deci, motiv de sărbătoare,
Globalizâdu-i rostul prin banal,
Eventual privind-o ca valoare,
Într-un context de iz comercial.

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.

Profunda jertfă

Îmi povesteşti... Şi-ţi ai în minte clipa
Când n-ai mai vrut de mine să te-ascunzi,
Şi m-ai oprit să mai accept risipa,
Jertfindu-ţi vieţii sânii, tari, rotunzi.

Tot mai adânc, în fiinţa ta plăpândă,
Ca într-un basm cu fluturi migratori,
Mă-ntâmpinai şi mă simţeai izbândă,
Împrumutând din curcubeu culori.

Amnezică, te-ai vrut, cândva, o vreme,
Sperând că, prin uitări, n-o să mai ştiu
Că tu, negând mulţimi de teoreme,
Mereu voiai să adormim târziu.

Acum, din când în când, prin vise-ţi ninge
Idei ce n-au motive de contur,
Ai temeri că ispita te-ar învinge,
Sau că absurdul lumii-i prea matur.

Mă porţi în sânge, clipă lângă clipă,
Şi-n profunzimea cărnii ca accent,
În zori de zi, când cerul înfiripă
Al faptei pas, continuu concludent.

Acea secundă, prag al veşniciei,
Ce-ai denumit-o pas întâi de umblet,
Îmi este astăzi muză poeziei,
Şi-n fiecare gând şi colţ de suflet.

Pasul firesc, clădit ca o ispită,
Cu nostalgii şi-amnezice tăceri,
Ni-i astăzi drum de viaţă definită,
Într-un altfel, sfidând, prin rost, căderi.