Falduri de har

Din har, cu fast, făcut-am sărbătoare,
De parcă s-ar reduce la o zi,
Numai o dată-n an are valoare
Speranța că se poate și trăi.

A fost și poezia-amestecată
În șirul de idei ce dau motiv
De-a se vorbi o dată, altădată,
Cu-același rost, de azi, demonstrativ.

Și-a devenit o zi oficială,
Deși n-aduce nimănui folos,
Punând, cu nonșalanță, la-ndoială
Prefacerea ideii în frumos.

Se vor începe mulți să definească
Ceea ce nu-i nicicând de definit,
Ceea ce-i dat, prin firea omenească,
Să fie înțeles când e citit.

Și-apoi va fi, din nou, răstălmăcită
Puterea unui ins de-a ști trăi
Avându-și muza altfel de ispită,
Prin ea, uitând, că nu va mai muri.

O zi pe an e pusă la-ndemână
Celor ce-și vor un podium și-un drapel
Prin care să și poată să rămână
Un surogat, cu falduri, de model.

Încet, dar sigur, totul se transformă,
În toate vom ajunge-a fi săraci,
Subit, ne vor impune, ca și normă,
Comportament de proști și de buimaci.

Harul e, deci, motiv de sărbătoare,
Globalizâdu-i rostul prin banal,
Eventual privind-o ca valoare,
Într-un context de iz comercial.

Forță de redefinire

Că ești o floare rară am știut,
De când mi-ai pus întâia întrebare,
Însă, e drept, am fost puțin uimit,
Prin așteptarea mea, destul de mare.

Am așteptat, de mult, acest prezent,
De-atâta timp, de peste vieți și moarte,
Credeam deja că-s doar un repetent,
Trăind, cu mult, de adevăr departe.

Nume să-ți dau nu pot, nu mă pricep,
Și nici nu cred că-n mod real există,
Dar tot mai des, și mai ușor, percep,
De ce dorința-i mare și persistă.

Din tot ce clar mi-era până acum
Puține poate vor rămâne clare,
Mi-e greu la un indiciu să rezum
Ieșirea dintr-o lungă așteptare.

Toate devin motive ce urnesc
Multe idei venind din vechea-mi lume
Și parcă-și au un vad copilăresc,
Cu forța lor redefinind cutume.

Elocventa profunzime

E miezul nopții, și te țin în brațe
Simt între palme trupul tău de floare,
Și fantezii stau iar să mă agațe
Când gândul îmi coboară spre picioare.

Și mă cobor să simt, din plin, aroma
Petalelor ce vor să se deschidă,
Redefinind într-una axioma
Că altă cale nu vor să-mi decidă.

Abia îți prind o șoaptă cu urechea,
Prinsă, suav, de-a buzelor mișcare,
Și-mi spui că-n aşternut mă ai perechea
Ce își dorește noaptea cât mai mare.

Tot alintând a coapselor curbură
Pornirile încep să dea năvala
Și prinde profunzime anvergură,
Punând la îndoială verticala.

Înmuguriri de dor nerăbdătoare
Sânii-ți ajung... motiv de neoprire,
Dau firii mele, grabnic doritoare,
De-a-ți fi părtaș în clipa de-mplinire.

Când chipu-ți, sub o umbră de lumină,
Își lasă-ntrevăzută inocența,
Te-arăți și doritoare, și senină,
Extrapolând, cu totul, elocvența.

Iar timpul trece fără de valoare
Când coapele-ți, apăsător simțite,
Descriu curburi de jar ameţitoare,
Și-apoi, zvâcnind, devin prea obosite.

Transformi eternităţile-n secunde
Cu gura ta, alunecând alene
Ca nu cumva, ceva, să-ți pot ascunde
În clipele, firesc, diluviene.

Ajuns așa, să uit, din nou, de noapte,
Ținându-te în brațe-mi ești ispită,
Când sânii-țisimt ca două mere coapte
Și-mi pare clipa mult prea potrivită.